Am fost acum două zile, sâmbătă, la sală si am lucrat picioarele. Cred ca trecuse aproape jumătate de an de la ultima „vizită”. Am scris „vizită” pentru că nu știu ce să fac acolo, de cele mai multe ori merg zece minute pe bandă, câteva minute pe bicicletă și trec puțin pe la aparatele pe care le știu, sunt trei la număr, toate pentru picioare. Brațele nu le-am lucrat niciodată la sală. Asta pentru că nu știu care sunt aparatele, cum se folosesc și ... mă intimidează

Nu am condiție fizică.

 Aș vrea să vă povestesc puțin despre experiența mea de la sală, dar este atât de limitată că nu prea am ce să spun. Mereu m-am simțit intimidată de sală... sau, poate, mai bine spus, de oamenii de la sală. Mi-a fost mereu rușine să întreb pe cineva cum se folosește un echipament, am preferat să plec de acolo. Ultima dată când am fost la sală îmi „luasem” o oră cu un instructor. Am lucrat zona picioarele și am fost atât de obosită a doua zi încât nu am mai ajuns la serviciu.

Acum mi-am făcut un abonament la sală, pe un an de zile. Am fost deja o dată la sală și urmează să mai merg de câteva ori săptămâna viitoare. Cred că o să merg de patru ori pe săptămână și o să stau 60 de minute: 15 min încălzirea, 30 min exercițiile și 15 min întinderile de final.  

De data asta mă țin de treabă! De data asta fac sport! De data aceasta o să fie diferit!

Nu mai vin cu vise.. NU! După ce mi-am făcut abonamentul la sală am primit recomandare pe youtube la exercițiile calistenice, care nu necesită echipamente și mersul la sală, ci doar spațiu și câteva obiecte din casă, cum ar fi un scaun. Acum, eu deja am plătit la sală și oricum, nu prea am spațiu în casă, așa că e numai bine. Ce îmi propun?

Vreau să învăț să fac flotări.

Nu este imposibil! Momentan pot sa fac 15 flotări la perete. De mâine încep să fac flotări înclinate. Și duminica viitoare poate vă spun că am trecut la cele cu susținere pe genunchi.

Cine face sport de acum înainte?

Fata în căutarea sensului

Buna, dragul meu cititor,

Mă bucur că ai revenit. Am mutat postările la ora 20:00 ca poate am mai multe vizualizări.

Despre ce discutăm azi?

Îmi este foarte greu să găsesc un subiect, nu pentru că nu aș avea emoții negative pe care să le disec, ci pentru că ceea ce simt mă paralizează. Mă simt atât de copleșită, încât nu mai pot scrie în jurnal, să analizez problema și să caut soluții. Ci sunt aici, în camera mea, panicată și speriată...

Însă, știți ce am constatat pe pielea mea?

Problemele nu dispar daca îți este frică să le rezolvi, ba chiar se amplifică. Știu că nu este o mare scamatorie ce vă spun, este logic și probabil ați simțit și voi asta, dar eu evit în continuare situațiile dificile, chiar dacă, rațional, eu știu că nu fac bine.

Eu sunt evitantă.

Nu îmi plac conflictele și fac tot posibilul să nu mă cerc cu nimeni. Când eram în primul an de facultate am făcut o gafă, pe care nu am gestionat-o bine. În loc să-mi asum greșeala, mai mult am dat vina. Am făcut asta pentru că mi-a fost frică, m-am panicat. Au trecut mai bine de zece ani de atunci, iar eu încă îmi amintesc cu rușine de asta. A rămas în mine frica aceea, că am greșit, că sunt certată și că am supărat pe cineva. Și acum am probleme cu asumarea... dar încep să realizez că nu o să se termine acolo lumea.

Mi se pare atât de greu să fi adult...

Este greu să simți și să gestionezi o problemă ca un adult. Nu mă refer la vârstă. Am schimbat locul de muncă și am auzit, de la două persoane, că „trebuie” să le respect mai mult pentru că sunt mai în vârstă. O persoană, din cele două, este ok. Cealaltă... Are doar anii, nu și maturitatea emoțională.

Și așa am ajuns la subiectul zilei...

Persoana mai în vârstă, o s-o numim „Femeia > 40” s-a certat acum câteva zile cu altă persoană, o persoana mai tânără, numită „ Femeia < 40”. Femeia > 40 i-a spus că ea trebuie să fie respectată și să nu îi comenteze, în primul rând, pentru că este mai bătrână. Discuția/ cearta a pornit de la un nimic, ca apoi să se afle că de fapt, Femeia > 40 era supărată că Femeia < 40 a vorbit peste ea la ședință. Un nimic, dacă mă întrebați pe mine. Eu sunt „Fata < 30” și, așa cum vă puteți da seama, în majoritatea cercurilor sunt cea mai mică, sau, cel puțin, printre cei mai mici. Ar trebui să respect oamenii? Nu. Ar fi bine să fac asta? Da. Vreau să fiu respectoasă, dacă cealaltă persoana nu-mi vrea răul. Respectul meu nu se pierde dacă cealaltă persoana a greșit față de mine, ci dacă a făcut asta intenționat ca să-mi facă rău. Respectul se câștigă, respectul se dă pur și simplu, dar se și pierde... Iar eu încep să nu-mi mai dau respectul gratis.

 Femeia > 40 și Femeia < 40 s-au certat, iar eu am picat la mijloc. Eu, evitanta.

Urăsc certurile, discuțiile neproductive, în care se ridică tonul, se amenință și se aruncă jigniri în stânga și în dreapta. Nu știu ce să vă spun, cum să vă spun, dar cred că mă schimb... Nu doar că respectul meu nu este gratis sau de vânzare, dar este și limitat. Am vrut să evit certurile și am ajuns în mijlocul uneia... Oricât de mult aș încerca să evit „ceva”, tot o să se întâmple... Dacă așa nu merge, atunci este nevoie să îmi pun pantalonii de om mare și să înfrunt ( să spun ce gândesc fără teama că o să am probleme, pentru că oricum o să am ). Dar eu fiind eu, ca să fac asta am nevoie să mă pregătesc înainte, ceea ce presupune să pun pe hârtie gândurile, ca să le organizez, să am claritate și să pot pune limite.

Cum fac asta? Data viitoare..

Până atunci, să aveți o săptămână frumoasa!

Fata în căutarea sensului

Buna, dragul meu cititor,

Mi-am setat să postez în fiecare săptămână, așa că uite-mă aici.

Astăzi o să discut, pe scurt, despre colegele mele de serviciu. Da, o să fie o mică bârfă.

Mi-am schimbat jocul acum o lună; m-am reprofilat. Prin urmare, am colege noi. În departamentul meu suntem patru fete și avem un șef direct. Evident, firma e mai mare, dar eu cu aceste trei doamne o să lucrez mai mult. Și au apărut primele probleme. Nu o să discut acum despre ele, despre „certurile” dintre ele, ci despre cum mă simt și cum nu acționez.

Ce s-a întâmplat?

 Nu pun limite sănătoase. Sunt lucruri care mă deranjează la modul lor de a lucra. Discuțiile dintre ele, în special apropourile, mă obosesc. Dar știți acre este problema mea cea mai mare? Îmi dau seama acum când scriu... Eu am mă sperii când cineva ridică tonul, chiar dacă nu vorbește cu mine, ci este doar în preajma mea. Mă deranjează și discuțiile contradictorii. La acestea două adaug și dorința mea de a mă afirma în fața șefului. Pe scurt: sunt din nou copil și sunt acasă la părinți.

Ce gânduri am?

Vreau să fiu mai bună! Vreau să mă afirm. Vreau să fie liniște. Îmi este atât de rușine să scriu lucrurile acestea! Dar adevărul este că mă enervează. Mă seacă de energie anumite lucruri pe care le fac, mă deranjează anumite comportamente ale lor asupra mea. Dar adevărata problemă este lipsa mea de acțiune. Dar îmi este teamă că nu o să mă placă dacă spun ce mă deranjează.

Ce simt?

De exemplu, m-am simțit „incomod” când am fost „redusă” la tăcere de colega mea, pentru că ea știe mai bine decât mine. Ce cuprinde cuvântul „incomod”? El cuprinde: furie, ciudă, mâhnire, dezamăgire (pe mine) și frustrare.

Cum m-am  comportat?

De cele mai multe ori nu spun nimic, mă uit în pământ ca o persoană anxioasă ce sunt. Observ că cu fiecare zi care trece îmi este din ce în ce mai greu să vorbesc. Nu mă simt comod acolo... Da, dacă eu eram zen, o persoana care nu speria de sunetele înalte, conflicte și  dea-mi spune părerea, atunci nici nu aveam o problemă cu ele.  Până acum, am  lăsat anxietatea, teama și furia să vorbească pentru mine. Îmi este greu să vorbesc. Nu-mi găsesc cuvintele. Mor de nervi din cauza asta! Ce, Dumnezeu, am doi ani?

Ce soluție am?

Primul meu instinct a fost să spun că pot demisiona. Asta e fuga. Însă o să aleg altceva: să fiu blândă cu mine. Da, Fata în căutarea sensului, tu ai unele „probleme” emoționale și din cauza lor îți este greu să interacționezi și să te impui. Nu e nevoie să pun toate limitele sănătoase din prima. Dar, da, e nevoie să fac pași mici către  binele meu. Pentru că despre asta este vorba.

Câte-o limită pe zi!

Aleg să spun că nu mă simt comod la muncă și că am nevoie ca lucrurile să fie diferite. Aleg să pun o limită fiecăreia. Și aleg să am răbdare cu mine și cu procesul acesta.

Mulțumesc că ai fost aici!

 Cu simpatie,

Fata în căutarea sensului

Dragă, om în căutarea sensului,

Sper din tot sufletul că „boala” iubirii de sine te lovește de cel puțin zece ori pe zi. Pe mine mă lovește de fiecare dată când muncesc pentru asta. La ce mă refer? Eu nu mă iubesc pur și simplu, nu-mi ofer înțelegere și blândețe pur și simplu, ci este un proces. E nevoie să aduc nevoia aceasta în planul conștient, să analizez cum pot să-mi ofer alinare și apoi să aplic, că spunem așa, mecanic, ce am de făcut.

Hai, cu un exemplu!

Am povestit unei persoane avizate despre nevoia mea de iubire și cum vreau să gestionez această problemă de acum înainte. Ca să vă dau un exemplu: doream să fac un Excel special cu situațiile în care nu-mi ofer iubire, ca să pot să analizez categoriile de situații, să aflu cât de des de întâmplă, cum am reacționat și în cât timp s-a ameliorat situațiile. Pare interesant, nu? Dar Excel? Am lăsat terapeutul mască. Am renunțat la Excel, pentru că mi-am dat seama că doar puneam mai multă presiune pe mine, ci am optat, așa cum am scris în postarea anterioară, spre  o metodă mai blândă.

Cum am procedat săptămâna trecută?

Mi-am făcut un tabel pe caiet, conform exemplului de mai jos, în care  

Oare prin asumarea greșelii o să fiu apreciată?

Într-o zi de vineri 13 am făcut o greșeală la muncă (Să greșești este uman!) și după ce am observat greșeala am intrat în panică. „Nu cumva să observe șeful”. Mă gândeam că o să fiu certată, că am dezamăgit, că o să mi se pună o etichetă, că nu o să mai primesc sarcini grele, care îmi și place să le fac. Mă gândeam chiar și la concediere (acum sunt în perioada de probă la noul job). Dar, în urma discuției cu terapeutul, am ajuns singură la concluzia că pot să-mi asum greșeala și să o repar. Eram atât de mândră de mine pentru asta! Situația care mi-a dat disconfort, teamă, panică, inițial, acum îmi aduce mândrie. A fost atât de simplu! Am trimis un mesaj șefului că există o greșeală, că o repar și că trimis înapoi documentul corectat. Mi-a mulțumim! Poate el deja observare eroarea! Poate că în loc să fie „dezamăgit” că am greșit, o să mă aprecieze și mai mult pentru am verificat ce am făcut, am reparat, asumat și comunicat. Da, cuvintele „dezamăgit” și „apreciat” indică încă o problemă la mine. Dar lucrez cu mine...

Ok, dragii mei, acesta a fost „gândul” de azi.

Vă îmbrățișez,

Fata în căutarea sensului

Bună, dragul meu cititor,

Inițial m-am apucat să scriu la un alt post, o recenzie la o carte pe care am citit-o acum aproape un an, dar, pur și simplu, nu am putut să-mi găsesc cuvintele.

Mă uitam la ce am scris pe blog și îmi dau seama că nu există o direcție. De ce să citiți ceea ce scriu eu, mai ales dacă nu scriu regulat? Haosul din mintea mea și sufletul meu se observă și în acest blog. Scriu greu, postez greu și nu am o traseu clar pe care să îl urmăriți. Postez despre depresie, un post... Postez despre pictură, un post... Postez despre scopul vieții mele, un post... Nu există un plan.

Din acest motiv, am decis să îmi fac un plan. Recenziile de carte, muzică și pictură (sper să mai fie câteva) o să fie postate în zile aleatorii, dar ”gândurile” o să fie postate în fiecare duminică, la ora 13:00.

Acum, eu am postat săptămâna trecută despre scopul vieții mele, acela de a mă iubi, și atunci, pornind de la ce am scris acum, o să apară la ora 20:00 un update la ce am scris săptămâna trecută.

O să transform acest blog într-un jurnal săptămânal.

Dar am decis să postez și acest anunț pentru a vă informa de noul traiect al blogului.

Nu știu cu cine vorbesc, că nu mă citește nimeni 😊

Va doresc o primăvară frumoasă,

Cu stimă,

Fata în căutarea sensului

 Bună,

Mă înclin în fața fiecărui om! A fiecărui om, indiferent dacă se iubește pe sine sau nu. Zic asta pentru ca EU nu mă iubesc pe mine și știu cât de dureros este să simți asta. Este vorba de ură, durere, agitație, nu mă văd suficientă, pentru job, pentru familie, pentru prieteni, pentru mine... pentru nimeni și nimic. Mă văd bine doar în relație cu ceilalți. Mă văd bine doar dacă alții nu sunt buni. Și ce credeți că simt la finalul zilei, după ce m-am comparat cu ceilalți și, poate, m-am purtat urât cu ceilalți? Mă urăsc și mai mult! De ce? Mă urăsc pentru că nu mă văd suficient de bună, pentru că îmi fac singură rău, emoțional și fizic, dar și pentru că simt că nu mă iubesc. Iar eu vreau iubire! Dar mă urăsc și pentru că mă port cu ceilalți cum mă port. Îmi dau seama că este greșit, sufăr de fiecare dată când mă compar și fac rău.

De ce nu mă opresc?

În ultima perioadă nu am mai făcut terapie, nu mi-am mai permis, financiar, dar și în ceea ce privește timpul. Și se simte! E nevoie să caut o soluție pentru asta. Sunt genul de om care are nevoie de terapie ca să mă echilibrez. E nevoie să vorbesc cu cineva regulat despre cât de mizerabilă sunt, să plâng pentru asta și să plec de acolo auzind că sunt OM.

De ce nu mă iubesc?

Vreau, am nevoie...este o nevoie, vreau să mă iubesc. Eu caut în exterior iubirea, alinarea, înțelegerea, respectul, toleranța, etc. Acest „etc.” cuprinde tot ce este pozitiv în lume și se revarsă în sine. Este vorba de iubire, de un singur, simplu, scurt cuvânt, care înseamnă, cel puțin pentru mine, un sens în viață. Mult timp am căutat sensul meu în viață... Stop! Cred că am mai spus asta o dată... Mereu, mereu inventez apa caldă. Vreau să mă iubesc! Ăsta este sensul meu în viață: să mă iubesc, să ajung să mă iubesc.

De ce mă chinui singură?

Însă nu știu cum să fac asta! Cum fac asta? Mă gândeam să fiu blândă cu mine. E nevoie să mă gândesc la validare, apreciere, iubire, respect, să îmi ofer înțelegere. ”Atât pot în acest moment”. „Asta sunt în acest moment”. „E ok! Sunt ok”. Am avut aseară un moment bun, de introspectivă, în care am realizat de ce nu mă opresc din a urî, de ce nu mă iubesc și de ce mă chinui pe mine. Două ore foarte bune! Înainte, când am mai realizat lucrurile acestea (pentru că nu este prima oară) am făcut planuri, mi-am dat termene până când să mă iubesc și am pus și mai multă presiune pe mine. Acum cred că scopul meu poate fi atins doar prin înțelegere și blândețe.

Pentru ce mă pot iubi?

Scopul meu este să fiu blândă, înțelegătoare și răbdătoare cu mine! Îmi ofer blândețe pentru momentul prezent, când sunt agitată, pentru nu mă cred în stare să mă iubesc. Îmi ofer înțelegere pentru cine sunt. Îmi ofer răbdare pentru proces.

Vă iubesc,

Fata în căutarea sensului vieții

Bună, cititorule,

Nu știu dacă o urmăriți pe Ștefania Istrate... Ea are un canal de youtube care este focusat pe partea aceasta de   booktube. Este o creatoare de conținut devotată și responsabilă, care postează lunea și joia.

Ea împreună cu soțul ei au creat o bibliotecă virtuală unde românii pot înregistrata cărțile pe care le citesc, le-au citit și pe care urmează să le citească. Această platformă se numește: HEY BOOKS.   Mai multe detalii puteți să aflați chiar de la ei:

Apreciez mult efortul pe care unii români îl fac în a crea ceva pentru alții. Înregistrarea pe platformă este gratuită.

Îmi vine greu să cred, dar așa este, doi români au rupt din timpul lor pentru a oferi ceva incredibil cititorilor.

Diferența dintre HEYBOOK și GoodReads este că prima platformă este destinată cititorilor români. În cazul GoodReads poți să găsești cărți în limba română, pe HEYBOOKS găsești cărți doar în limba română. Aici poate să fie o mică problemă pentru cei care citesc și în alte limbi. De asemenea, procesul de dat note este diferit, pe HEYBOOKS este mai complex, există mai multe criterii.

Încă nu au fost introduse toate cărțile în bibliotecă, deoarece acest proces este unul de durată, așa că există posibilitatea să lipsească câteva. Dar intrați pe canalul Ștefaniei Istrate și îi scrieți acolo titlul cărții și ea îl introduce.

Respect!

Mă înclin,

Fata în căutarea sensului