Buna seara dragii mei,

Am o lună de când fac sală cu antrenor personal și vreau să vă spun cum este pentru mine.

Eu am mers la sală, dar nu am lucrat la aparate, ci am lucrat full body cu greutatea corpului, ci în ultima săptămână, cu haltere de patru kg.

Mereu fac aceeași încălzire, tipică, ca la școală: cap, umeri, brațe, mijloc, picioare și alergat pe loc. Apoi fac mai multe exerciții unde mă folosesc de greutatea corpului, cum ar fi fandări, scândura, alergat pe bandă urmat de genuflexiuni și ridicări de șolduri.

Nu pot spune  că am slăbit... pentru că nu s-a întâmplat asta... Am continuat să mănânc prost.... Trec printr-o perioadă dificilă la muncă și din cauza asta mă arunc în dulciuri. Astăzi am mâncat doar un sandwish și este ora șapte seara.

Da, trec din nou printr-o perioadă de depresie, însă sportul mă ajută. Am cu ce să îmi ocup timpul și cum să mai scap de energie.

Pentru a mai economisii niște bani, o sa iau opt ședințe la sală cu antrenor, dar o să merg și singură de câteva ori. Nu este o reducere substanțială, dar mai pun 100 de lei și îmi iau o ședință de terapie sau un portofel din piele. Că veni vorba, mi s-a pus pata pe un brand românesc care face genți, portofele și curele din piele naturală. Abia aștept zece iunie să îmi fac un cadou. Acum, să revenim la subiect...

Mă ajută mersul la sală.... Mia mulți medici spuneau că sportul/ mișcarea ajută foarte mult când ai probleme cu episoadele de depresie sau anxietate. De exemplu, am fost vineri la sală, am ajuns acolo tristă, plouată, fără chef de viață, dar am plecat mai stăpână pe emoțiile mele, mai ok. Așa că pe moment a fost mai bine. După m-am apucat să mănând o casoletă de înghețată, să croșetez... Cu o floare nu se face primăvară.

Acum este prea târziu să merg la sală... că aș fi mers, poate mă simțeam mai bine...

Sunt prea... depresivă... Nu am chef de viață, nimic nu mă bucură, vreau doar să dorm și să uit de lume.

Vă recomand să faceți mișcare.

Până să îmi caut sensul, da, ar fi bine să îmi găsesc liniștea sufletească.

Cu stima,

Fata în căutarea sensului  

 Buna,

Aș da orice să pot lăsa chatDPT să facă această postarea, ar dura atât de puțin, dar nu pot. Am prieteni care apelează des la AI... Eu am făcut și un curs de AI pe Coursera. Dar știu că lucrurile care vin  ușor nu sunt neapărat cele mai benefice pe termen lung. Ne putem gândi la cărțile care sunt traduse cu AI și pe care nu le putem citi din cauza traducerii. Doar pentru că un lucru este mai ușor nu înseamnă că trebuie să îl facem.

Ascultam acum un podcast, How to build will and discipline in sports: Alexandru Codita "The Beast", cu Doctor Mihail, și discutau tocmai despre disciplină. Sportivul, Alexandru Codita, spunea că succesul este 80% disciplină și 20% motivație. Poate chiar așa este! Eu nu sunt o persoană motivată, v-am spus de multe ori că nu îmi găsesc scopul în viață și că nu „mă mișc”, adică stau mai tot timpul blocată în trecut. Am căutat mereu motivare și rezultatele rapide. Mă gândeam, vă mărturisesc cu rușine, la rezultatele rapide. Când am parcurs „Vindecarea copilului interior” am trecut repede peste pagini și mă gândeam doar la cât de simplu o să fie, cum o să mă schimb peste noapte și că toate angoasele o să dispară. Nu a fost așa! Am lucrat cu mine două săptămâni, aveam rezultate, și când am observat asta am renunțat. Poate pentru că nu îmi doream să îmi fie bine, dorința de a-mi face rău era mult mai mare atunci. Acum am reluat cartea, sunt la primele 20 de pagini de două săptămâni și nu cred că o să înaintez prea curând. 

Mă întorc la subiect, mă întorc la „disciplină”, mă întorc la rutină. Acum trecut am citit 25 de cărți, iar anul acesta am terminat una. Suntem în luna mai și nu văd să am progrese prea curând. Disciplină? Motivare? Adevărul e că îmi lipsesc ambele. Motivarea nu știu de unde să o iau, dar cred că disciplina se creează. Am nevoie de un pic și o foaie ca să îmi fac un plan. 

Acum trei săptămâni mi-am făcut abonamentul la sală și mi-am luat instructor. În prima săptămână am fost de două ori. În a doua săptămână am lipsit, am găsit scuze să nu merg, Săptămâna asta am fost, chiar dacă nu am vrut. De ce ? Pentru a mă ține de cuvânt. Nu față de instructor, ci față de mine. Vreau să introduc în viața mea rutina, nu într-un mod forțat, ci într-un mod conștient. 

Data viitoare o să vă spun mai multe despre mine, poate despre faptul că nu  mă hidratez, abia dacă beau un litru de apă pe zi, sau faptul că nu mănânc. Dar să nu credeți că sunt slabă, am 56 de kg la un metru și jumătate. 

Până data viitoare...

Cu drag,

Fata în căutarea sensului 

 Îmi este și rușine să vin la voi. Nu am făcut nimic din ce mi-am propus, ba chiar sunt într-o stare mai rea.

Cărți

Am început să citesc „Concert din muzică de Bach” de Hortensia Papadat-Bengescu.  Am ales această carte deoarece la începutul anului am citit „Pădurea spânzuraților” care are acțiunea în perioada Primului Război Mondial. Și atunci, am zis să trec la perioada interbelică. Am notat câteva citate care m-au atras, dar nu am adnotat nimic. Nu pot să spun că îmi place povestea.

Gânduri

Motivul pentru care nu am citit atât de mult are legătură cu starea mea emoțională. Nu am citit pentru că am dormit mult prea mult. Mă dădeam jos din pat la ora la care trebuia să plec la muncă. Nu mâncam. Într-o zi am stat nemâncată câteva ore și pe la ora 19 am devorat prăjituri. Nu faceți asta! Apa... Am avut zile la rând în care nu beam nici măcar un litru. Nu faceți asta!

Nu știu ce este cu mine! Nu mă simt bine în propriul corp! Nu pot respira complet!

Și corpul începe să-mi cedeze... Am zilnic probleme cu stomacul, am amețeli, greață ... Dar cel mai mult mă îngrijorează că nu pot să stau eu cu mine. Atunci când fac o pauză și mă analizez, observ, pe lângă faptul că nu pot respira, că sunt agitată, nervoasă, panicată și în multe alte feluri. Nu sunt bine! Dar vreau să fiu bine! Nu mai suport! Ce să fac?

Sport

Săptămâna aceasta am avut primele ședințe cu instructor. Am observat că am febră musculară, incluziv la spate. Aici a mers! Dar cu o floare nu se face primăvara! Și instructorul mi-a vorbit despre hidratate și mâncare.

Sper să revin la voi cu vești mai bune!

Cu drag,

Fata în căutarea sensului

Cărți

Anul acesta nu am terminat nici măcar o carte. Bine, am terminat „Pădurea spânzuraților” în ianuarie, dar citisem mare parte din ea în decembrie. Acum citesc o auto bibliografie, în limba engleză, despre o femeie care vrea să se re-descopere.

Am văzut o postare pe instagram unde o doamnă discuta despre sistemul ei de citire. Spunea că are o carte de bază, cartea propriu-zisă, o carte de critică literară, unde se discută despre impactul cărții de bază, dar și o altă carte, care explică situația economică, socială și democrată din cartea de bază. De asemenea, sistemul ei cuprindea și un set de jurnale, cred că trei la număr. Nu s-a oprit doar la un jurnal de citate, ci a făcut unul pentru ideile și gândurile ei, pornind de la acțiunea cărții de bază.  

Eu vreau ca anul acesta să citesc o carte despre comunism în România. Mă apucasem acum câteva luni de „Inocenții” de Ioana Pârvulescu. Am trecut de jumătate, dar îmi dădusem seama că nu mă ajuta foarte mult. Doream sa citesc despre comunism în formă pură, nu prin ochii unor copii. Iar postarea aceasta m-a trezit la realitate. Vreau să am idei, păreri, gânduri, opinii și să nu mai fiu influențată de tot ce zboară. Vreau să citesc o carte, nu doar să o bifez.

Nu vreau să copiez sistemul ei, poate și pentru că mi se pare prea complex, dar și pentru că nu sunt la nivelul ăla. Data viitoare o să vă povestesc despre sistemul meu. Cel mai probabil o să adnotez pe carte, o să citesc la birou cu pixul în mână lângă un caiet în care o să scriu citatele.

Gânduri/ Emoții/ Comportamente

Mi-a recomandat cineva să fac o listă cu toate lucrurile pentru care îmi sunt recunoscătoare. Asta e nou! Înainte spuneam pentru ce sunt recunoscătoare vieții. Perspectiva mi se pare nouă, cred că pe baza ei o să îmi cresc stima de sine și o să pun mai puțină presiune pe mine.

Acum? Acum pentru ce îmi sunt recunoscătoare?

•         Că nu am renunțat la blog;
•         Că scriu chiar și atunci când îmi este greu, iar în felul acesta fac să-mi fie mai bine;
•       Că am momente în care mă iubesc și asta îmi dau forță să înaintez.

-    

Sport

Mi-am luat instructor de fitness. Am încercat să merg la sală și să fac de capul meu exerciții, dar am observat că mai mult îmi fac rău. O să merg de două ori pe săptămână...

Am vazut că mai sunt persoane care citesc acest blog. Dacă vreți, m-aș bucura enorm să primesc și un comentariu.

Cine vă roagă asta?

Fata în căutarea sensului

Îmi caut sensul cu disperare, dar e nevoie să vă mărturisesc că stau cam prost cu căutările. Uneori mă simt pe drumul cel drum, dar alteori... ca și acum... sunt pierdută. Viața mea este bună, nu s-a întâmplat nimic negativ care să mă supere, sunt sănătoasă... vie. Cu toate acestea, parcă nu mă simt bine. Probabil că așa este drumul normal: să avansezi zece pași, să ajungi pe o pajiște frumoasă, să o iei la dreapta în loc de stânga, să ajungi lângă un urs care crezi că te mănâncă, observi că nu e cazul și te întorci din nou la pajiștea frumoasă, când realizezi că îți este prea frică să înaintezi, crezi că nu se întâmplă nimic dacă tu stai pe loc, dar de fapt, tu te miști încontinuu, acum ești în spate. De aici cred că vine diferența! Credeam înainte că e greșit să ai zile rele, din cauza lor pierzi timpul și de fapt, ești un eșec pentru că le ai. Poate nu este așa... Da, viața e scurtă, e nevoie să te bucuri de fiecare zi, nu recuperezi nici măcar o secundă pierdută, darămite o oră, o zi, o săptămână, un an... Dar o oră pierdută, cred acum, că nu este o tragedie. Poate așa e viața, cu bune, cu rele, uneori ești pe pajiștea corectă, alteori nu.

Să luam un exemplu clar din viața mea: mersul la sală.

Am spus săptămâna trecută că m-am apucat de sport, de exerciții unde se folosește forța corpului. Am încercat singură, până la urmă mi-am făcut mai multe contracturi decât mușchi. Așa că am decis să îmi iau un antrenor de fitness care lucrează pe full body.  I-am spus ce nevoie am. Eu am tot cochetat cu sala și cu sportul, am încercat: caiac, înot, sala fără instructor, o oră de sală cu instructor, yoga acasă, yoga la un centru, clase de fitness, exerciții fizice acasă și alergam pe afară. Mereu abandonam după puțin timp.

Acum să revenim la „pajiștea mea verde”. Mereu am renunțat și m-am simțit vinovată pentru asta. Am vrut rezultate fără muncă. Mă simt rău pentru asta... mă urăsc pentru asta, cred lucruri rele despre mine din cauza asta... Da, am tot schimbat lucruri, dar știți ce a rămas constant: ura, ura față de mine. Poate dacă m-aș iubi mai mult, aș fi mai blândă cu mine, poate că aș fi mai fericită. Cui îi pasă că nu fac sport? Pe cine rănesc de îmi fac atâta rău?

Acum sunt în fața ursului, iar ursul sunt eu, eu îmi fac rău...

Acum, după ce am scris acest post, îmi dau seama că mă simt mai bine. Da, sunt nemulțumită de modul în care mă tratez, dar am mai multă claritate. O să merg la sală, de două ori pe săptămână, cu instructor. O să am zile rele, când o să iau la dreapta în fața ursului, dar o să mă întorc la pajiștea frumoasă, unde o să mă îmbrățișez și o să-mi spun că sunt mândră de mine.

Vă îmbrățișez!

Fata în căutarea sensului

Am fost acum două zile, sâmbătă, la sală si am lucrat picioarele. Cred ca trecuse aproape jumătate de an de la ultima „vizită”. Am scris „vizită” pentru că nu știu ce să fac acolo, de cele mai multe ori merg zece minute pe bandă, câteva minute pe bicicletă și trec puțin pe la aparatele pe care le știu, sunt trei la număr, toate pentru picioare. Brațele nu le-am lucrat niciodată la sală. Asta pentru că nu știu care sunt aparatele, cum se folosesc și ... mă intimidează

Nu am condiție fizică.

 Aș vrea să vă povestesc puțin despre experiența mea de la sală, dar este atât de limitată că nu prea am ce să spun. Mereu m-am simțit intimidată de sală... sau, poate, mai bine spus, de oamenii de la sală. Mi-a fost mereu rușine să întreb pe cineva cum se folosește un echipament, am preferat să plec de acolo. Ultima dată când am fost la sală îmi „luasem” o oră cu un instructor. Am lucrat zona picioarele și am fost atât de obosită a doua zi încât nu am mai ajuns la serviciu.

Acum mi-am făcut un abonament la sală, pe un an de zile. Am fost deja o dată la sală și urmează să mai merg de câteva ori săptămâna viitoare. Cred că o să merg de patru ori pe săptămână și o să stau 60 de minute: 15 min încălzirea, 30 min exercițiile și 15 min întinderile de final.  

De data asta mă țin de treabă! De data asta fac sport! De data aceasta o să fie diferit!

Nu mai vin cu vise.. NU! După ce mi-am făcut abonamentul la sală am primit recomandare pe youtube la exercițiile calistenice, care nu necesită echipamente și mersul la sală, ci doar spațiu și câteva obiecte din casă, cum ar fi un scaun. Acum, eu deja am plătit la sală și oricum, nu prea am spațiu în casă, așa că e numai bine. Ce îmi propun?

Vreau să învăț să fac flotări.

Nu este imposibil! Momentan pot sa fac 15 flotări la perete. De mâine încep să fac flotări înclinate. Și duminica viitoare poate vă spun că am trecut la cele cu susținere pe genunchi.

Cine face sport de acum înainte?

Fata în căutarea sensului

Buna, dragul meu cititor,

Mă bucur că ai revenit. Am mutat postările la ora 20:00 ca poate am mai multe vizualizări.

Despre ce discutăm azi?

Îmi este foarte greu să găsesc un subiect, nu pentru că nu aș avea emoții negative pe care să le disec, ci pentru că ceea ce simt mă paralizează. Mă simt atât de copleșită, încât nu mai pot scrie în jurnal, să analizez problema și să caut soluții. Ci sunt aici, în camera mea, panicată și speriată...

Însă, știți ce am constatat pe pielea mea?

Problemele nu dispar daca îți este frică să le rezolvi, ba chiar se amplifică. Știu că nu este o mare scamatorie ce vă spun, este logic și probabil ați simțit și voi asta, dar eu evit în continuare situațiile dificile, chiar dacă, rațional, eu știu că nu fac bine.

Eu sunt evitantă.

Nu îmi plac conflictele și fac tot posibilul să nu mă cerc cu nimeni. Când eram în primul an de facultate am făcut o gafă, pe care nu am gestionat-o bine. În loc să-mi asum greșeala, mai mult am dat vina. Am făcut asta pentru că mi-a fost frică, m-am panicat. Au trecut mai bine de zece ani de atunci, iar eu încă îmi amintesc cu rușine de asta. A rămas în mine frica aceea, că am greșit, că sunt certată și că am supărat pe cineva. Și acum am probleme cu asumarea... dar încep să realizez că nu o să se termine acolo lumea.

Mi se pare atât de greu să fi adult...

Este greu să simți și să gestionezi o problemă ca un adult. Nu mă refer la vârstă. Am schimbat locul de muncă și am auzit, de la două persoane, că „trebuie” să le respect mai mult pentru că sunt mai în vârstă. O persoană, din cele două, este ok. Cealaltă... Are doar anii, nu și maturitatea emoțională.

Și așa am ajuns la subiectul zilei...

Persoana mai în vârstă, o s-o numim „Femeia > 40” s-a certat acum câteva zile cu altă persoană, o persoana mai tânără, numită „ Femeia < 40”. Femeia > 40 i-a spus că ea trebuie să fie respectată și să nu îi comenteze, în primul rând, pentru că este mai bătrână. Discuția/ cearta a pornit de la un nimic, ca apoi să se afle că de fapt, Femeia > 40 era supărată că Femeia < 40 a vorbit peste ea la ședință. Un nimic, dacă mă întrebați pe mine. Eu sunt „Fata < 30” și, așa cum vă puteți da seama, în majoritatea cercurilor sunt cea mai mică, sau, cel puțin, printre cei mai mici. Ar trebui să respect oamenii? Nu. Ar fi bine să fac asta? Da. Vreau să fiu respectoasă, dacă cealaltă persoana nu-mi vrea răul. Respectul meu nu se pierde dacă cealaltă persoana a greșit față de mine, ci dacă a făcut asta intenționat ca să-mi facă rău. Respectul se câștigă, respectul se dă pur și simplu, dar se și pierde... Iar eu încep să nu-mi mai dau respectul gratis.

 Femeia > 40 și Femeia < 40 s-au certat, iar eu am picat la mijloc. Eu, evitanta.

Urăsc certurile, discuțiile neproductive, în care se ridică tonul, se amenință și se aruncă jigniri în stânga și în dreapta. Nu știu ce să vă spun, cum să vă spun, dar cred că mă schimb... Nu doar că respectul meu nu este gratis sau de vânzare, dar este și limitat. Am vrut să evit certurile și am ajuns în mijlocul uneia... Oricât de mult aș încerca să evit „ceva”, tot o să se întâmple... Dacă așa nu merge, atunci este nevoie să îmi pun pantalonii de om mare și să înfrunt ( să spun ce gândesc fără teama că o să am probleme, pentru că oricum o să am ). Dar eu fiind eu, ca să fac asta am nevoie să mă pregătesc înainte, ceea ce presupune să pun pe hârtie gândurile, ca să le organizez, să am claritate și să pot pune limite.

Cum fac asta? Data viitoare..

Până atunci, să aveți o săptămână frumoasa!

Fata în căutarea sensului