Depresie - un tablou alb-negru

 Bună, dragul meu cititor,

Fata în căutarea sensului a fost rugată să-și analizeze comportamentul... în special cel legat de furie. Am scris de mai multe ori pe acest blog că am probleme cu gestionarea emoțiilor, în special cu cele din zona negativă. Eu nu fac diferența între supărare, furie, ciudă, mâhnire, nervozitate și multe altele. Am încercat, la sugestia terapeuților mei, să fac un jurnal al emoțiilor. Uneori cred că este mai bine să nu-ți cunoști emoțiile, să te închizi în tine, să te rupi de realitate, de lume, să stai așa izolat... Sună atât de frumos, chiar și acum... sună ușor, poate prea ușor. Este mai plăcut să fugi, să te ascunzi, să uiți de tine... Dar trăiesc într-o lume în care există și alți oameni, de bine, de rău, este nevoie să interacționez. Iar eu, cea sălbatică și plină de emoții negestionate, sufăr! De ce? Pentru că nu pot vorbi, sunt mereu crispată, anxioasă, cu multă teamă în mine, ca un balon umplut la maxim. Iar în loc să mă dezumflu, eu explodez.

Nu caut soluții, nu caut scuze. Poate era bine să caut soluții. Hahahha... Dar actualul terapeut mi--a spus să aleg să trăiesc. Nu să exist, nu să fug prin viață, ci să trăiesc. Asta înseamnă că alegi zi de zi, clipă de clipă, să fii fericit, să înfrunți gândurile anxioase care îți spun să fugi. Mai bine spus, să stai cu tine, tu cu tine,  și să vezi ce poți face ca să trăiești, ce îți aduce bucurie. Pentru cineva care să trăiești reprezintă o frică și ideea de moarte nu pare o grozăvie, pare un țel greu de atins.

Ce vreau să fac?

O să aleg... Nu, „o să”, ci „aleg”! Aleg să trăiesc, să mă bucur, să îmi fac planuri, să sufăr puțin dacă lucrurile nu ies așa cum vreau. Dar sunt optimistă... Pe cine păcălesc? Nu cred nimic! Mintea mea fuge, sunt pe pilot automat, scriu ce cred, dar nu simt ce scriu.

Ca și până acum, eu caut o soluție în exterior, găsesc scuze și mă plâng. Poate ar fi mai bine să stau izolată de lume... Dar... Dar măcar în scris, măcar rațional, să știu că nu e bine...O să Lucrez cu mine. Ce atâta lucru? Ce este atât de mult de gândit? Totul este de simțit. Dar când nu știi ce ... când crezi că suferi mai mult simțind decât gândind, când plângi în pumni pentru că nu te placi, atunci e mai bine să ...

Da, o să ies la căței. O să îi mângâi. Eu o să plâng cu jale și ei o să stea lângă mine.

Speranță că o să fiu mai bine? Știți ce este cel mai rău? Că viața mea este bună! Știu că sunt norocoasă, am cam tot ce am nevoie, atât material cât și „oameni care țin la mine”.  Nu am motive să fiu în depresie. Am ascultat un interviul al solistului de la Linking ParK, Chester, acum câțiva ani în care discuta despre depresie și despre tiparele în care tot intră și nu poate ieși.  Dacă țin bine mine, spunea că depresia nu apare atunci când se întâmplă ceva rău, ci când nu vezi nimic bun, chiar și când se întâmplă lucruri bune. O să pun o melodie de la ei, poate cea mai cunoscută.

Viața merge, tu exiști pe lângă ea. Aici nu este vorba de ce lași în urmă, de ideea de copii, copaci plantați sau așa mai departe. Important este să aleg în fiecare clipă să fiu bine. Da, o să mai cad, evident, dar o să fie din ce în ce mai rar. Pot începe procesul mai târziu sau acum. Dacă încep mai târziu, miza pierdută nu este timpul, ci toate emoțiile negative, frustrările, care se adună și creează un „balon de chin”. Dacă începi mai devreme, adică să te ridici cât mai repede de jos, din acea groapă plină de noroi și gânduri bolnave, atunci procesul o să devină mai ușor. În asta chiar cred. Mi-ar plăcea să citească un psiholog ceea ce am scris aici și să îmi spună cum a decurs procesul. Am trecut de la o stare la alta atât de ușor, într-un timp atât de scurt, încât aș spune că am un border. Hahaha!

Vă salut,

Fata în căutarea sensului