Îmi caut sensul cu disperare, dar e nevoie să vă mărturisesc că stau cam prost cu căutările. Uneori mă simt pe drumul cel drum, dar alteori... ca și acum... sunt pierdută. Viața mea este bună, nu s-a întâmplat nimic negativ care să mă supere, sunt sănătoasă... vie. Cu toate acestea, parcă nu mă simt bine. Probabil că așa este drumul normal: să avansezi zece pași, să ajungi pe o pajiște frumoasă, să o iei la dreapta în loc de stânga, să ajungi lângă un urs care crezi că te mănâncă, observi că nu e cazul și te întorci din nou la pajiștea frumoasă, când realizezi că îți este prea frică să înaintezi, crezi că nu se întâmplă nimic dacă tu stai pe loc, dar de fapt, tu te miști încontinuu, acum ești în spate. De aici cred că vine diferența! Credeam înainte că e greșit să ai zile rele, din cauza lor pierzi timpul și de fapt, ești un eșec pentru că le ai. Poate nu este așa... Da, viața e scurtă, e nevoie să te bucuri de fiecare zi, nu recuperezi nici măcar o secundă pierdută, darămite o oră, o zi, o săptămână, un an... Dar o oră pierdută, cred acum, că nu este o tragedie. Poate așa e viața, cu bune, cu rele, uneori ești pe pajiștea corectă, alteori nu.
Să luam un exemplu clar din viața mea: mersul la
sală.
Am spus săptămâna trecută că m-am apucat de
sport, de exerciții unde se folosește forța corpului. Am încercat singură, până
la urmă mi-am făcut mai multe contracturi decât mușchi. Așa că am decis să îmi
iau un antrenor de fitness care lucrează pe full body. I-am spus ce nevoie am. Eu am tot cochetat cu
sala și cu sportul, am încercat: caiac, înot, sala fără instructor, o oră de
sală cu instructor, yoga acasă, yoga la un centru, clase de fitness, exerciții
fizice acasă și alergam pe afară. Mereu abandonam după puțin timp.
Acum să revenim la „pajiștea mea verde”. Mereu
am renunțat și m-am simțit vinovată pentru asta. Am vrut rezultate fără muncă. Mă
simt rău pentru asta... mă urăsc pentru asta, cred lucruri rele despre mine din
cauza asta... Da, am tot schimbat lucruri, dar știți ce a rămas constant: ura,
ura față de mine. Poate dacă m-aș iubi mai mult, aș fi mai blândă cu mine,
poate că aș fi mai fericită. Cui îi pasă că nu fac sport? Pe cine rănesc de îmi
fac atâta rău?
Acum sunt în fața ursului, iar ursul sunt eu,
eu îmi fac rău...
Acum, după ce am scris acest post, îmi dau
seama că mă simt mai bine. Da, sunt nemulțumită de modul în care mă tratez, dar
am mai multă claritate. O să merg la sală, de două ori pe săptămână, cu
instructor. O să am zile rele, când o să iau la dreapta în fața ursului, dar o
să mă întorc la pajiștea frumoasă, unde o să mă îmbrățișez și o să-mi spun că
sunt mândră de mine.
Vă îmbrățișez!
Fata în căutarea sensului
0 Comments