Buna, dragul meu
cititor,
Mă bucur că ai revenit.
Am mutat postările la ora 20:00 ca poate am mai multe vizualizări.
Despre ce
discutăm azi?
Îmi este foarte
greu să găsesc un subiect, nu pentru că nu aș avea emoții negative pe care să le
disec, ci pentru că ceea ce simt mă paralizează. Mă simt atât de copleșită,
încât nu mai pot scrie în jurnal, să analizez problema și să caut soluții. Ci
sunt aici, în camera mea, panicată și speriată...
Însă, știți ce
am constatat pe pielea mea?
Problemele nu
dispar daca îți este frică să le rezolvi, ba chiar se amplifică. Știu că nu
este o mare scamatorie ce vă spun, este logic și probabil ați simțit și voi asta,
dar eu evit în continuare situațiile dificile, chiar dacă, rațional, eu știu că
nu fac bine.
Eu sunt evitantă.
Nu îmi plac conflictele
și fac tot posibilul să nu mă cerc cu nimeni. Când eram în primul an de
facultate am făcut o gafă, pe care nu am gestionat-o bine. În loc să-mi asum
greșeala, mai mult am dat vina. Am făcut asta pentru că mi-a fost frică, m-am
panicat. Au trecut mai bine de zece ani de atunci, iar eu încă îmi amintesc cu
rușine de asta. A rămas în mine frica aceea, că am greșit, că sunt certată și
că am supărat pe cineva. Și acum am probleme cu asumarea... dar încep să realizez
că nu o să se termine acolo lumea.
Mi se pare
atât de greu să fi adult...
Este greu să
simți și să gestionezi o problemă ca un adult. Nu mă refer la vârstă. Am schimbat
locul de muncă și am auzit, de la două persoane, că „trebuie” să le respect mai
mult pentru că sunt mai în vârstă. O persoană, din cele două, este ok.
Cealaltă... Are doar anii, nu și maturitatea emoțională.
Și așa am ajuns
la subiectul zilei...
Persoana mai în
vârstă, o s-o numim „Femeia > 40” s-a certat acum câteva zile cu altă
persoană, o persoana mai tânără, numită „ Femeia < 40”. Femeia > 40 i-a
spus că ea trebuie să fie respectată și să nu îi comenteze, în primul rând, pentru
că este mai bătrână. Discuția/ cearta a pornit de la un nimic, ca apoi să se
afle că de fapt, Femeia > 40 era supărată că Femeia < 40 a vorbit peste
ea la ședință. Un nimic, dacă mă întrebați pe mine. Eu sunt „Fata < 30” și,
așa cum vă puteți da seama, în majoritatea cercurilor sunt cea mai mică, sau,
cel puțin, printre cei mai mici. Ar trebui să respect oamenii? Nu. Ar fi bine
să fac asta? Da. Vreau să fiu respectoasă, dacă cealaltă persoana nu-mi vrea
răul. Respectul meu nu se pierde dacă cealaltă persoana a greșit față de mine,
ci dacă a făcut asta intenționat ca să-mi facă rău. Respectul se câștigă,
respectul se dă pur și simplu, dar se și pierde... Iar eu încep să nu-mi mai
dau respectul gratis.
Femeia > 40 și Femeia < 40 s-au certat,
iar eu am picat la mijloc. Eu, evitanta.
Urăsc certurile,
discuțiile neproductive, în care se ridică tonul, se amenință și se aruncă jigniri
în stânga și în dreapta. Nu știu ce să vă spun, cum să vă spun, dar cred că mă
schimb... Nu doar că respectul meu nu este gratis sau de vânzare, dar este și
limitat. Am vrut să evit certurile și am ajuns în mijlocul uneia... Oricât de
mult aș încerca să evit „ceva”, tot o să se întâmple... Dacă așa nu merge, atunci
este nevoie să îmi pun pantalonii de om mare și să înfrunt ( să spun ce gândesc
fără teama că o să am probleme, pentru că oricum o să am ). Dar eu fiind eu, ca
să fac asta am nevoie să mă pregătesc înainte, ceea ce presupune să pun pe
hârtie gândurile, ca să le organizez, să am claritate și să pot pune limite.
Cum fac asta? Data
viitoare..
Până atunci, să
aveți o săptămână frumoasa!
Fata în
căutarea sensului
0 Comments