O nouă limită în fiecare zi

Buna, dragul meu cititor,

Mi-am setat să postez în fiecare săptămână, așa că uite-mă aici.

Astăzi o să discut, pe scurt, despre colegele mele de serviciu. Da, o să fie o mică bârfă.

Mi-am schimbat jocul acum o lună; m-am reprofilat. Prin urmare, am colege noi. În departamentul meu suntem patru fete și avem un șef direct. Evident, firma e mai mare, dar eu cu aceste trei doamne o să lucrez mai mult. Și au apărut primele probleme. Nu o să discut acum despre ele, despre „certurile” dintre ele, ci despre cum mă simt și cum nu acționez.

Ce s-a întâmplat?

 Nu pun limite sănătoase. Sunt lucruri care mă deranjează la modul lor de a lucra. Discuțiile dintre ele, în special apropourile, mă obosesc. Dar știți acre este problema mea cea mai mare? Îmi dau seama acum când scriu... Eu am mă sperii când cineva ridică tonul, chiar dacă nu vorbește cu mine, ci este doar în preajma mea. Mă deranjează și discuțiile contradictorii. La acestea două adaug și dorința mea de a mă afirma în fața șefului. Pe scurt: sunt din nou copil și sunt acasă la părinți.

Ce gânduri am?

Vreau să fiu mai bună! Vreau să mă afirm. Vreau să fie liniște. Îmi este atât de rușine să scriu lucrurile acestea! Dar adevărul este că mă enervează. Mă seacă de energie anumite lucruri pe care le fac, mă deranjează anumite comportamente ale lor asupra mea. Dar adevărata problemă este lipsa mea de acțiune. Dar îmi este teamă că nu o să mă placă dacă spun ce mă deranjează.

Ce simt?

De exemplu, m-am simțit „incomod” când am fost „redusă” la tăcere de colega mea, pentru că ea știe mai bine decât mine. Ce cuprinde cuvântul „incomod”? El cuprinde: furie, ciudă, mâhnire, dezamăgire (pe mine) și frustrare.

Cum m-am  comportat?

De cele mai multe ori nu spun nimic, mă uit în pământ ca o persoană anxioasă ce sunt. Observ că cu fiecare zi care trece îmi este din ce în ce mai greu să vorbesc. Nu mă simt comod acolo... Da, dacă eu eram zen, o persoana care nu speria de sunetele înalte, conflicte și  dea-mi spune părerea, atunci nici nu aveam o problemă cu ele.  Până acum, am  lăsat anxietatea, teama și furia să vorbească pentru mine. Îmi este greu să vorbesc. Nu-mi găsesc cuvintele. Mor de nervi din cauza asta! Ce, Dumnezeu, am doi ani?

Ce soluție am?

Primul meu instinct a fost să spun că pot demisiona. Asta e fuga. Însă o să aleg altceva: să fiu blândă cu mine. Da, Fata în căutarea sensului, tu ai unele „probleme” emoționale și din cauza lor îți este greu să interacționezi și să te impui. Nu e nevoie să pun toate limitele sănătoase din prima. Dar, da, e nevoie să fac pași mici către  binele meu. Pentru că despre asta este vorba.

Câte-o limită pe zi!

Aleg să spun că nu mă simt comod la muncă și că am nevoie ca lucrurile să fie diferite. Aleg să pun o limită fiecăreia. Și aleg să am răbdare cu mine și cu procesul acesta.

Mulțumesc că ai fost aici!

 Cu simpatie,

Fata în căutarea sensului